PLATA ASIGURARILOR DE SANATATE OBLIGATORII DE CATRE AVOCATI!!!

Regimul contribuţiei asigurărilor sociale de sănătate începând cu 1 iulie 2012

Noua modificare adusă Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal prin O.U.G. nr. 125/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 938 din 30 decembrie 2011 readuce în discuţie situaţia plăţii contribuţiilor sociale de sănătate de către avocaţi.

Prin această modificare au fost reglementate în mod distinct aceste contribuţii într-un capitol separat intitulat „Contribuţiile sociale obligatorii privind persoanele care realizează venituri din activităţi independente, activităţi agricole si asocieri fără personalitate juridică” (art. 29621-29626).

Printre modificările importante aduse de O.U.G. nr. 125/2011 şi care intră în vigoare la 1 iulie 2012 menţionăm:
- A.N.A.F. devine competentă în administrarea contribuţiilor sociale obligatorii (art. V alin. 1 din O.U.G. nr. 125/2011)
- în enumerarea contribuţiilor sociale reglementate de Codul fiscal au fost introduse şi contribuţiile sociale de sănătate (art. 2 alin. 2 lit. b)
- toate persoanele datorează contribuţii sociale de sănătate, inclusiv cele care nu realizează venituri (art. 29627 alin. 2)
- contribuabilii sunt obligaţi să efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de contribuţii sociale
- în cazul contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, plăţile anticipate prevăzute se stabilesc de organul fiscal competent, prin decizie de impunere, pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit
- în decizia de impunere, baza de calcul al contribuţiei de asigurări sociale pentru contribuabilii se evidenţiază lunar, iar plata acestei contribuţii se efectuează trimestrial
- baza lunara de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este diferenţa dintre totalul veniturilor încasate şi cheltuielile efectuate în scopul realizării acestor venituri, exclusiv cheltuielile reprezentând contribuţii sociale

Premise

În acest material nu ne-am propus a analiza regimul noilor modificări, ci a lămuri dacă până la această modificare avocaţii sub imperiul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii care nu au încheiat contracte cu casele de asigurări au obligaţia plăţii contribuţiei sociale de sănătate.

Un astfel de demers se justifică atât prin prisma modificărilor aduse de O.U.G. 125/2011, respectiv că prin ea se stabileşte clar că această contribuţie se datorează chiar şi de persoanele care nu realizează venituri, dar şi urmare a faptului că la sfârşitul anului 2011 casele de asigurări au emis decizii de impunere privind plata acestor contribuţii pentru un număr mare de avocaţi.

Mai mult, interesul în lămurirea este dat şi de realitate: Legea nr. 95/2006 este ambiguă, foarte mulţi avocaţi nu au încheiat contracte pentru plata contribuţiilor sociale de sănătate, casele judeţene de asigurări de sănătate nu au întreprins demersuri în ultimii ani în sensul notificării avocaţilor.

Argumentul principal

Pentru a uşura analiza argumentelor ce le vom dezvolta în continuare dintr-un început susţinem că avocaţii care nu au încheiat contracte de asigurări cu casele de asigurări nu datorează aceste contribuţii, iar deciziile de impunere emise pe baza veniturilor comunicate de ANAF sunt nelegale.

Astfel, în primul rând art. 211 alin. 1 din Legea nr. stabileşte condiţiile pentru ca o persoană, cetăţean român cu domiciliul în România, să devină asigurat trebuie să facă „dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi”, iar în continuare se menţionează că „persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator“.

Aşadar, textul Legii nr. 95/2006 este foarte clar, stabilind că dobândirea calităţii de asigurat pentru un cetăţean român cu domiciliul în România este plata care urmează a se face în baza unui contract de asigurare. La baza raportului juridic de asigurare se află contractul. Calitatea de asigurat nu rezultă ope legis aşa cum în mod greşit se susţine de către unii autori.

Acestei concluzii nu i se poate opune decât art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 care prevede că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii şi funcţionează ca un sistem unitar“. Acest text de lege este ambiguu în contextul condiţiilor stabilite de art. 211, odată ce acesta din urmă reglementează expres condiţiile de dobândire a calităţii de asigurat.

Legiuitorul a înţeles să lege naşterea acestui raport juridic de încheierea unui contract de asigurare, căci altfel art. 211 nu ar avea nici un rost. Existenţa obligaţiei de plată a acestei contribuţiiope legis nu ar putea fi reţinută decât în lipsa reglementării necesităţii încheierii unui contract de asigurare. Aşadar, dacă Legea nr. 95/2006 ar fi conţinut doar art. 208, fără a fi avut în conţinutul său şi art. 211 se putea susţine caracterul ope legis. Evident că pentru cei ce au încheiat contract de asigurare plata este obligatorie şi în acest sens trebuie interpretat art. 208 alin. 3.

De asemenea, această concluzie este susţinută şi de alte dispoziţii din Legea nr. 95/2006 care nu fac referire la „obligaţia de plată a contribuţiei”, ci la obligaţia de a se asigura în condiţiile art. 211; în acest sens, spre exemplu art. 213 alin 4 prevede că persoanele ce nu sunt prevăzute la art. 213 alin. 1 şi 3 (adică persoanele asigurate fără plată) „au obligaţia să se asigure în condiţiile art. 211“, adică să încheie contract.

O dovadă în sensul inexistenţei obligaţiei de plată a avocaţilor a acestei contribuţii o reprezintă chiar modificarea adusă Codului fiscal prin O.U.G. nr. 125/2011 în care se precizează expres că toate persoanele datorează această contribuţie, chiar şi cele care nu realizează venituri, iar plăţile se stabilesc prin decizie de impunere, pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit. Aşadar, acum legiuitorul a înţeles să stabilească ope legis această obligaţie de plată a contribuţiei sociale de sănătate şi a eliminat existenţa contractului de asigurare şi a stabilit şi modalitatea de stabilire prin decizie prin decizie de impunere pe baza declaraţiei de venit estimat/declaraţiei privind venitul realizat sau pe baza normelor de venit.

Dispoziţiile Legii nr. 95/2006 sunt contradictorii şi că starea actuală deficitară privind impunerea şi colectarea asigurărilor sociale de sănătate sunt o realitate, fiind recunoscute chiar de legiuitor prin expunerea de motive la OUG nr. 125/2011 în care principial se identifică „necesitatea perfecţionării continue a legislaţiei fiscale, de conjunctura economică actuală, de principalele caracteristici ale politicii bugetare a României în perioada următoare, care vor fi subordonate obiectivelor de susţinere a creşterii economice”, iar, în special privind subiectul acestui articol, se identifică „contextul în care este necesară continuarea simplificării şi unificării legislaţiei şi a administrării contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice”.

Alte argumente ce susţin lipsa obligaţiei de plată a contribuţiei sociale de sănătate:

• Art. 4 alin. 3 din H.G. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, precum şi art. 222 din Legea nr. 95/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat cel puţin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelul de contribuţie personală şi modalităţile de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.

Aşadar, aceste drepturi sunt stabilite doar pentru cei ce au calitate de asiguraţi, iar aceştia nu sunt potrivit art. 211 decât cei ce au încheiat un contract de asigurare. De altfel, chiar şi în art. 4 alin. 4 din H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că a admite că există şi persoane neasigurare (adică fără respectarea art. 211) care ar datorate aceste contribuţii înseamnă a recunoaşte implicit şi că aceste persoane nu au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurare, adică cele ce au încheiat un contract, implicit a stabilit că celelalte persoane nu sunt asiguraţi şi nu au acest drept.

• Dacă Legea nr. 95/2006 ar fi stabilit un sistem obligatoriu de plată al acestor contribuţii nu ar fi trebuit să condiţioneze plata acestora de prestarea serviciilor medicale.

Dacă ar fi fost obligatorii implicit mecanismul de funcţionare ar fi trebuit să fie independent de faptul plăţii, adică persoana care nu a încheiat contract de asigurare să fi putut beneficia de serviciile medicale chiar dacă nu au contract (odată ce ar fi fost ope legis), iar aceasta să fie un simplu debitor ce urma să achite de bunăvoie sau să fie executat silit. Or, dimpotrivă art. 211 alin. 11 stabileşte categoric că „asiguraţii au dreptul la pachetul de bază de servicii medicale de la data începerii plăţii contribuţiei la fond“. Din altă perspectivă această modalitate de reglementare este corectă, suprapunându-se noţiunii de contribuţie, căci numai impozitul este o plată bănească obligatorie, generală şi fără obligaţia statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (art. 7 pct. 10 din Codul fiscal).

• Art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat. Deci, legiuitorul prin această dispoziţie recunoaşte că există categorii de persoane care nu fac dovada calităţii de asigurat şi care totuşi beneficiază de anumite servicii.

S-ar putea susţine că în această categorie ar intră persoanele ce nu realizează venituri, însă acest argument nu este susţinut de modul de redactarea a acestui text şi nici de condiţiile din art. 211 ce stabileşte modul de dobândire a calităţii de asigurat. Art. 220 priveşte generic persoanele ce nu fac dovada calităţii de asigurat. Dacă s-ar fi vizat strict categoria persoanelor ce nu realizează venituri trebuia să menţioneze expres că „persoanele ce nu realizează venituri beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor…”. Concluzia ce se desprinde este că pot fi şi persoane care nu sunt asigurate, unele beneficiind de servicii medicale în virtutea legii, dar şi altele care neîncadrându-se în enumerarea legală nu beneficiază de servicii medicale pentru că nu au calitatea de asigurat nici legal, nici convenţional.

• Art. 259 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 stabileşte că persoanele care nu sunt salariate au obligaţia să comunice direct casei de asigurări alese veniturile pe baza contractului de asigurare. Fără îndoială textul stabileşte că raportul juridic are o natură contractuală ce are la bază voinţa persoanei, odată ce face trimitere la casa de asigurări aleasă şi obligaţia este pe baza contractului de asigurări.

Practica judiciară în materie

Fără a deţine informaţii complete asupra modului în care instanţele de judecată au dat dezlegare problemei supuse analizei, totuşi menţionăm câteva soluţii pronunţate în astfel de litigii, cu speranţa că vor mai fi publicate şi altele.

Spectrul soluţiilor pronunţate şi în care s-au admis acţiunile promovate de avocaţi este larg, unele instanţe admiţând necesitatea încheierii contractului de asigurare, altele, dimpotrivă, reţinând doar lipsa obligaţiei de plată a majorărilor şi a penalităţilor, sens în care exempli gratia menţionăm:

• Decizia civilă nr. 1411/R/2009 a Tribunalului Cluj, Secţia mixtă contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale (dos. nr. 2375/117/2009) prin care s-a admis recursul declarat de contestator, a modificat sentinţa Judecătoriei Cluj-Napoca şi a admis contestaţia la executare şi a anulat titlul executoriu şi a actelor de executare reţinând în considerente că „între contestator şi intimată nu există încheiat un contract de asigurare şi că acesta nu a încheiat un astfel de contract nici cu o altă casă de asigurări de sănătate” şi că „măsurile de executare silită se fac în baza unui titlu de creanţă care devine titlu executoriu potrivit art. 141 C. pr. fiscală” şi „chiar dacă contestatorul este obligat să îşi asigure sănătatea potrivit art. 259 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 în prevederile acestei legi nu se specifică faptul că urmărirea silită ar putea fi executată fără existenţa unui titlu de creanţă” şi „care să fi devenit scadent pentru a fi executor”.

• Prin sentinţa nr. 621 din 30 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, Secţia comercială şi contencios administrativ (rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Craiova prin decizia nr. 2684 din 22 noiembrie 2010 – dos nr. 2289/101/2010) s-a admis cererea în anulare a deciziei de impunere emisă de Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Mehedinţi reţinând stabilirea „ contribuţiei calculate precum şi a obligaţiilor accesorii stabilite în sarcina reclamantei nu sunt rezultatul verificării bazelor de impunerea a existenţei obligaţiei de plată în raport cu perioada impusă”, „fără să aibă la bază o cercetare şi o verificare proprie privind existenţa obligaţiei”

• În alte soluţii instanţele au apreciat că legalitatea obligaţiei de plată nu poate fi pusă în discuţie, însă cum omisiunea declarării veniturilor din activităţi independente nu este sancţionată de lege implicit nu se poate reţine obligaţia de plată a majorărilor şi a penalităţilor de întârziere (decizia nr. 791 din 08.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia contencios administrativ).

• într-o altă speţă, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 2538 din 23 martie 2010, rămasă irevocabilă (Revista Română de Executare Silită nr. 2/2010, pag. 239-251) a admis o contestaţie la executare şi a anulat somaţia de plată şi actele de executare întocmite de intimată reţinându-se, în contextul nedeclarării contribuţiei către fond de către contestatoare, că intimata C.A.S. a Municipiului Bucureşti a declanşat executarea silită împotriva contestatoarei în condiţiile lipsei cu desăvârşire a titlului executoriu şi a emiterii unui titlu de creanţă ulterior începerii executării silite şi promovării contestaţiei.

Sistemul de asigurări a avocaţilor

În cazul avocaţilor există un sistem autonom de asigurări sociale a cărui reglementare o regăsim în O.U.G. nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale avocaţilor.

Important este că în enumerarea făcută de art. 11 din acest act normativ nu se regăsesc şi asigurările sociale de sănătate. Evident că ne întrebăm de ce mai există un sistem şi mai este şi considerat autonom dacă acesta nu este complet. Poate existenţa acestui sistem autonom a fost de natură a crea şi o mai mare confuzie în rândul avocaţilor ce au văzut în acest sistem propriu protecţia necesară.

Nu mai puţin adevărat este că lămurirea acestei situaţii se putea realiza, mai ales că legislaţia din domeniul avocaturii a fost în repetate rânduri modificată.

În acest context al analizei s-ar putea susţine că lipsa enumerării din art. 11 din OUG 221/2000 este de natură a conduce la concluzia că avocaţii datorează contribuţii sociale de sănătate. Fals. Lipsa menţionării explicite în acest articol a acestor contribuţii face ca avocatului să nu i se recunoască de legea specială acest drept, însă nu îi creează statutul de asigurat în baza Legii nr. 95/2006. Argumentele prezentate mai sus privind dobândirea calităţii de asigurat rămân valabile.

Altceva dorim a evidenţia: că nu este normal să ai un sistem autonom de asigurări şi acesta să nu fie complet. Că este complicat de administrat un astfel de fond sau că avocaţii ar trebui să achite distinct o contribuţie direct către Casa de Asigurări a Avocaţilor sunt chestiuni ce nu au legătură cu discuţia principială, ci cu funcţionalitate unui astfel de sistem.

În orice caz, chiar din art. 208 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 se mai desprinde un argument din care rezultă că avocaţii nu ar trebui să achite această contribuţie dacă nu au încheiat contract de asigurare: Art. 208 alin. 4 stabileşte cu titlu de principiu că pot funcţiona şi alte forme de asigurări a sănătăţii în diferite situaţii speciale, dar care nu sunt obligatorii şi pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii.

În primul rând, observând câteva dispoziţii din Legea nr. 51/1995, respectiv:
• art. 33 din Legea nr. 51/1995 stabileşte expres că „avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale”;
• art. 44 avocaţii au îndatorirea de a achita cu regularitate taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor;
• art. 92 alin. 2 avocaţii înscrişi în barou cu drept de exercitare a profesiei au obligaţia participării la constituirea fondului C.A.A.
Putem concluziona că participarea la această formă de asigurare a sănătăţii este obligatorie.

În al doilea rând, textul art. 208 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 a stabilit că sistemul reglementat de aceasta este obligatoriu faţă de alte forme şi au fost avute în vedere cele “oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate”, astfel că nu reglementează ipoteza în care se află avocaţii. Cum avocaţii au un sistem obligatoriu şi autonom stabilit printr-o lege specială, implicit se aplică aceasta din urmă, căci sistemul reglementat de Legea nr. 95/2006 este obligatoriu în comparaţie cu alte sisteme oferite voluntar, iar nu obligatorii.

Aşadar, pe lângă argumentul legat de obligativitatea încheierii unui contract de asigurare putem adăuga şi acest argument al existenţei unui sistem autonom pentru avocaţi şi totodată obligatoriu. Este adevărat că s-ar impune de lege ferenda includerea în acest sistem propriu şi a asigurărilor sociale de sănătate, însă, deocamdată, legiuitorul a reglementat, de această dată, în mod clar prin O.G. nr. 125/2011 regimul asigurărilor sociale începând cu 1 iulie 2012 fiscalizându-l şi făcându-l obligatoriu pentru toate persoanele inclusiv cele ce nu realizează venituri. Nu putem spune că această iniţiativă de modificare a Codului fiscal este potrivită, cel puţin în privinţa contribuţiei la asigurările sociale de sănătate, sunt acestea sunt aspecte ce ţin de politica fiscală a statului cu nesocotirea totală a statutului special al avocatului. În acest context ne întrebăm care mai este rostul O.U.G. nr. 221/2000 şi dacă se mai justifică un sistem propriu incomplet sau schimbăm denumirea C.A.A., fiind mai precişi şi menţionând în titlul acesteia “mai puţin asigurările sociale de sănătate”? Chiar dacă această ultimă precizare se vrea o maliţiozitate, totuşi scopul ei este de a sublinia neputinţa unei bresle ce se doreşte a avea statut special de a-şi asigura o un sistem autonom, complet şi sigur de asigurări sociale, fără a mai atinge problematica spinoasă a regimul fiscal, total inadecvat dezvoltării avocaturii.

Concluzii

Nu putem în acest context să nu punctăm faptul că aceste contribuţii sociale de sănătate în privinţa liber profesioniştilor reprezintă şi funcţionează mai mult ca un impozit, iar nu ca o contribuţie, din moment ce se calculează asupra tuturor veniturilor realizate. Scopul unei contribuţii şi asigurarea serviciului nu trebuie să depindă de veniturile persoanei în cazul de faţă, din moment ce şi prestaţia statului este identică pentru toţi cetăţenii şi are legătură cu sănătatea acestora, iar nu statutul acestora. De pachetul de servicii de bază la care face referire Legea nr. 95/2006 beneficiază toţi asiguraţii, indiferent de nivelul contribuţiei virate. A admite că ope legis că toate persoanele au obligaţia de plată a acestei contribuţii, ţinând cont de baza de calcul, înseamnă a admite că aceasta este un impozit, iar nu o contribuţie. Credem că, în acest context, trebuie făcută diferenţa între contribuţie şi impozit. În sensul art. 7 pct. 10 din Codul fiscal “impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală, definitivă şi nereciprocă efectuată de persoanele fizice şi juridice în favoarea bugetului public naţional, în cuantumul şi termenele precise stabilite de lege, fără obligaţia statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat”.

Acest mod de aşezare a sarcinilor fiscale poate fi considerat chiar neconstituţional din perspectiva art. 56 alin. 1 din Constituţia României ce stabileşte că “sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale art. 56 alin. 1 din Constituţia României”.